Tagged with " viata"
12 Jun
2012
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Despre simplitate

Am vazut ceva extraordinar astazi, in metrou – un om care zambea! Toti ceilalti il priveau ca pe un nebun, ca pe un zanatic venit de pe alta planeta, ca pe ceva ce nu apartinea locului si timpului nostru. Eu, in schimb, l-am iubit din prima clipa. L-am iubit cu mirare, cu un strop de neincredere, recunosc, dar l-am iubit. M-a cucerit felul in care zambea, fara a epata, fara a incerca sa transmita celorlalti sau lumii bucuria sa…zambea numai pentru el, zambea frumos, din toata inima, fericit ca exista, fericit ca respira… ca se afla in acel loc, inconjurat de noi, oameni ca si el, atat de diferiti insa.

Cand am uitat oare sa radem? Cand am inceput sa consideram rasul nebunie si amaraciunea normalitate? De ce mergem in fiecare secunda a zilei cu capetele plecate, abatuti, fara sa ne deschidem sufletul si mintea catre frumusetea ce ne-a fost data odata cu viata? De ce nu vedem nimic din ce ne inconjoara, soarele, norii, stelele, de ce nu privim niciodata cerul? De ce pretuim tot felul de nimicuri desarte? Nimicuri pe care, in secunda urmatoare obtinerii lor, le dam uitarii… Insingurati si doborati de aparente, ne taram existentele mizere de la o zi la alta, in genunchi, sclavi ai propriei noastre neputinte de a intelege simplitatea. Pentru ca asta e problema de fond: gandim atat de complicat incat nu putem pricepe simplitatea. E peste puterile noastre. Respingem cu hotarare ideea ca fericirea ar putea fi gasita in absolut orice ne inconjoara. Ca am putea fi fericiti fara prea multi bani, fara prea multe zorzoane, fara prea multa stralucire falsa. Lucrul care ne ucide sufletele este dorinta noastra de posesiune. De a avea, cu orice pret, cat mai mult. Doamne…daca am pricepe odata cat de multe lucruri avem deja!

Intrebat ce anume considera ca ar fi cel mai de pret lucru de pe lume, un invatat a raspuns ca aerul. Incercati sa va tineti respiratia pentru 1 min si veti intelege. L-am iubit pe omul din metrou tocmai pentru impresia pe care mi-a lasat-o, ca traieste viata. Frumos, deschis, fara retineri. Intocmai ca un copil a carui minte n-a fost inca corupta de dorinta de posesiune si care se bucura, sincer, de absolut orice ii aduce viata in cale. Am vazut odata o fetita mangaind o floare…si am incercat sa inteleg ce e in mintea ei, de ce face lucrul asta, ce anume o impinge sa faca un gest aparent fara sens. Si mi-am dat seama ca nu sunt in stare sa inteleg. Ca, asa cum ne-a spus Domnul nostru Isus, ar trebui sa ma mai nasc o data, tanar in suflet, curat, neprihanit si nealterat, pentru a putea fi in stare sa simt macar o mica parte din uriasa adancime a simplitatii…

Barbatul din metrou a fost cea mai adevarata persoana pe care am intalnit-o de multa vreme incoace. Noi, ceilalti, dovezi vii a neputintei de a trai…

Eu unul nu am mai zambit de foarte mult timp.