22 Dec
2010
Posted in: carti
By    No Comments

Dialogurile lui Platon – Phaedon

Voi incerca sa ofer o interpretare proprie a unuia din dialogurile lui Platon. Povestirea de care vorbesc il are ca personaj central pe Socrate, condamnat la moarte de catre atenieni, acesta petrecandu-si ultimele clipe in mijlocul catorva dintre discipolii sai. Tema acestui (al cincilea) dialog o reprezinta disertatia filozofica a lui Socrate referitoare la unicitatea si nemurirea sufletului. Pentru cei interesati, textul se gaseste online aici:

Dialogurile lui Platon – Fedon

As vrea sa cadem de acord, pentru inceput, asupra unui lucru: si anume acela ca trupul nostru este responsabil pentru majoritatea nefericirilor existente in viata noastra. Trupul este acela care are nevoie de haine scumpe, masini, case, hrana, bauturi alese. Trupul este acela care, influentat de stimuli externi, comanda creierului ce anume are nevoie…distorsionand, de cele mai multe ori, realitatea. Daca suntem de acord cu acest lucru, vom fi de acord si cu faptul ca nu prin intermediul trupului ajunge o persoana sa cunoasca adevarul. De fapt, de multe ori, realitatea perceputa prin simturi poate fi falsa: puneti mana pe un obiect extrem de rece (o bara de metal), si veti avea o senzatie de arsura. La fel, nici vazul nu prezinta o mai buna perceptie a realitatii: pentru cei miopi lucrurile par sa se mareasca pe masura ce te indepartezi de ele, asa cum pentru cei cu probleme de vedere la apropiere este exact invers. In concluzie, daca realitatea e diferita in functie de sistemul fiecaruia de perceptie, cum mai putem sti atunci ce e real si ce nu?

read more

21 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Scoala de suflete

Please bear with me for a moment…gandirea imi joaca feste, si, pentru prima oara, am sentimentul ca ma pierd intr-un noian de ganduri fara sens. Incerc sa explic ceva ce nu poate fi explicat, sa gasesc o logica (fie ea cat de firava) in ceva ce mintea noastra nu poate intelege…pentru ca nu a fost obisnuita sa gandeasca dincolo de anumite limite uman acceptate.

Ati avut vreodata sentimentul ca voi nu sunteti voi? Altfel spus, ati avut vreodata senzatia ca trupul vostru nu este decat un purtator, o gazda de moment, si ca ceea ce va identifica, unic si irevocabil, este constiinta voastra? V-ati surprins intrebandu-va de ce ganditi asa cum ganditi, de ce simtiti asa cum simtiti si de ce nu puteti gandi/simti la fel (intr-un mod identic) cu persoana aflata langa dumneavoastra? Ati intuit (sau ati simtit, mai degraba) ca sufletul vostru este unic si nealterabil, ca nu exista pe lume doua constiinte la fel, ca aceasta v-a fost data voua, de ceva sau de cineva, la nastere, si ca nimeni, niciodata, nu poate gandi sau simti exact ca voi? Ati privit inauntrul vostru si v-ati dat seama ca tot ce va inconjoara nu sunt altceva decat stimuli meniti sa va distraga atentia de la voi insiva, de la ce sunteti si ce urmariti cu adevarat? Intr-un final, sa va indeparteze de scopul originar al vietii, cunoasterea absoluta?

read more

3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Am vazut un inger in vis

Am vazut un inger in vis…mi-a aparut asa cum il cunosteam demult, asa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Tanar, frumos, bun, de o bunatate mai presus de intelegere. Dragostea si bunatatea lui mi-au ocrotit si luminat intreaga existenta, fara s-o stiu, fara s-o banuiesc macar, din momentul in care am venit pe lume.

Inainte insa de a-l vedea in vis, l-am vazut murind. N-am sa uit niciodata privirea lui de atunci, in acel ceas…atat de puternica odinioara, cerand acum sprijn, puterea de a intelege si infrunta adevarul ultim. Am privit in ochii lui buni si am vrut sa-l strang la piept, sa-l apar de toate relele pamantului, asa cum m-a aparat el pe mine, intreaga lui viata. As fi vrut sa am puterea sa intorc serviciul pe care mi l-a facut, cu multi ani in urma, cand prezenta lui m-a salvat de la o disparitie sigura, inainte de vreme… cand mi-a daruit, inca o data, sansa de a deveni omul care sunt azi.

In visul meu l-am imbratisat si am plans, pentru prima oara, langa inima lui. M-am simtit ocrotit si iubit ca in serile de iarna in care, copil fiind, ma cuibaream fericit in plapuma calda, dupa plimbarea pe care o facusem impreuna in Cismigiu. Am plans…si i-am multumit lui Dumnezeu ca e bine, ca ochii lui albastrii nu aratau decat dragoste si intelegere pentru sufletul meu chinuit. Am plans de bucurie…pentru ca nici o durere, nici o suferinta, cat de mica, nu mai intunecau chipul lui drag.

In clipa aceea am stiut, am simtit din toata fiinta mea ca, in inima lui, ma iertase. Ma iertase demult, din primul moment in care eu alesesem calea desertaciunii in locul familiei si dragostei lui. Ma iertase pe mine, nevrednicul de mine, pentru ca sufletul lui nu stia sa simta altfel…Si, din prea marea lui bunatate, mi se aratase mie pentru ca eu, singur eu, trebuia sa fiu convins ca lui ii este bine – glasul constiintei mele trebuia domolit, pentru ca eu sa pot trai in continuare. Un ultim gest de bunatate, simplu si nobil, de dincolo de viata.

Un inger mi-a aparut in vis…mi-a aparut asa cum il cunosteam demult, asa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Tanar, frumos, bun, de o bunatate mai presus de intelegere. Era tatal meu.



Sunt oameni ale caror existente nu se pot explica…Oameni al caror singur scop in viata pare a fi o cercetare aprofundata si adanca a suferintei, a dezinteresului total fata de propria persoana, a sacrificiului pentru ceilalti. Existente care trec neobservate si nebanuite de nimeni, fara a parea ca lasa vreo urma in aceasta lume a amagirilor.
Cu atat mai dureros si tulburator apare astfel adevarul ca tocmai aceste existente sunt flacara peste timp, fara de care omul, ca fiinta spirituala, n-ar putea exista…fara de care iubirea, bunatatea, generozitatea ar fi doar vorbe goale. Aceste existente, aparent banale, lucreaza pentru noi in atat de complexe si felurite moduri, incat nu pot fi explicate in cuvinte. Trebuie simtite, trebuie intelese si iubite.
Ca o ironie a sortii, numai prin contactul cu ele reusim noi, ceilalti, sa dam un sens vietii noastre. Numai datorita lor suntem noi, in fiecare zi care trece, cu un pas mai aproape de Dumnezeu.



3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Plange Dumnezeu peste noi

N-am crezut niciodata intr-un Dumnezeu razbunator. N-am crezut si nu cred intr-un Dumnezeu neiertator, capabil sa provoace durere, suferinta. Nu pot intelege sensul sintagmei “te pedepseste Dumnezeu”, pentru ca Dumnezeu nu pedepseste. Niciodata, indiferent de ce faci/gandesti. Imaginea pe care o am in ceea ce-L priveste pe Creator este aceea a unei inimi uriase, mare cat Universul. Capabil nu numai sa ierte, sa ne inteleaga pe fiecare in parte, dar sa ne si aduca pe calea cea dreapta. Sa ne faca sa vedem adevarul. Sa ne sprijine neconditionat, trimitandu-ne o raza de soare in momentele cele mai negre ale existentei noastre. Dumnezeu este bunatate, nemarginita intelegere si compasiune.

read more

3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Steaua de mare

Mentionez ca aceasta povestioara este o adaptare a unui eseu gasit pe internet.

Ma plimbam intr-o dimineata, ingandurat, la marginea marii. Plaja era plina de stele de mare, aruncate pe mal de furtuna de noaptea trecuta. Erau multe, poate mii, imprastiate de-a lungul intregului tarm, iar soarele care tocmai se ridica avea sa le usuce si sa le omoare pe toate.

Mi-am ridicat privirea si am observat, la cativa pasi in fata mea, o fetita. Parea prinsa intr-un ritual ciudat: culegea cu atentie cate o stea de mare de pe jos, o scutura de nisip si o punea inapoi in apa. Mirat de inutilitatea gestului, i-am spus: “Sunt foarte multe stele de mare aruncate de furtuna, stii ca cele mai multe vor muri aici, pe tarm – ce rost are sa-ti irosesti timpul in felul asta?  Nu cred ca poti sa faci vreo diferenta prin gestul tau…”
S-a uitat la mine, in timp ce culegea o alta stea de mare din nisip. Mi-a zambit usor, cu toata frumusetea tineretii ei pe chip, si mi-a spus: “Ai dreptate, dar daca steaua asta de mare ar putea vorbi, ti-ar spune ca, pentru ea, am facut toata diferenta din lume”. A pus usor steluta de mare in apa si s-a indepartat, absorbita de “munca” ei.

Am tacut si am pus capul in pamant. Mi-am continuat in liniste plimbarea, pastrand in suflet zambetul si bunatatea copilului pe care tocmai il intalnisem.


3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Rasarit de soare

Nu stiu cati dintre voi ati privit marea…Nu stiu cati ati privit-o cu ochii sufletului, lasand-o sa va umple toata fiinta, sa va patrunda cu amintirea duioasa a povestilor de vara. Am stat ore intregi privind marea, am incercat  sa inteleg nemarginirea si taina ei, am vazut rasarituri si apusuri, am ascultat linistea marii si tipatul  pescarusilor dinainte de venirea zorilor. Cu ochii inchisi, am simtit gustul stropilor de sare adusi de vant, am  vazut cat zbucium si cata forta ascunde fiecare picatura din apa marii… si inima mea a fost subjugata pentru  totdeauna.

Am simtit frumusetea marii cu toata fiinta mea, am simtit-o si am trait-o pana la durere. Pana cand, cu ochii in  lacrimi, am hotarat ca e prea mult pentru o singura zi. Am inteles ca fericirea e atat de aproape de noi, trebuie  doar sa avem sufletul pregatit pentru a o accepta fara rezerve. Zorile la malul marii…nu cred ca exista alt  moment al zilei mai profund si mai incarcat de spiritualitate decat rasaritul. Rasaritul soarelui inseamna  renastere…ingenuncheat pe nisipul ud, cu ochii inchisi, te lasi patruns de toate misterele lumii. Si te intrebi cum a putut fi posibil ca, macar o data, zbuciumul sa-ti cuprinda inima. E o liniste de inceput de veac, o regasire, o imbinare intre trecut, prezent, viitor, in care sufletul tau e centrul galaxiei intr-un univers plin de dragoste. Valurile iti saruta genunchii iar din ochii tai inchisi se scurge o lacrima…apoi alta… si plangi incet, fara patima, binecuvantand incredibila frumusete a vietii. Atunci cand sufletul e prea mic pentru atata frumusete, imbraca forma lacrimilor si se amesteca cu valurile si grauntzele de nisip… Astfel, marea isi ia inapoi portia de dragoste pe care a nascut-o in tine.

Am tot auzit si citit despre mult laudatele destinatii exotice: all-inclusiv-uri cu mici, bere si carnati la discretie, hoteluri de (nspe)mii de stele, satelit, internet (si) la toaleta, servire ireprosabila, amabilitate, zambete fortate, “shopping” la maxx , superficialitate, kitchuri, discoteci, forme fara fond, fara esenta…

Pentru mine nu a existat si nu va exista vreodata decat Marea Neagra.


3 Dec
2010

M is for Michael

Joi, 25 iunie 2009. Am aflat, inca de dimineata, ca Michael Jackson nu mai este printre noi. Vestea am primit-o, initial, cu surpriza. Surpriza si nimic mai mult, ca pe orice alta stire, ca pe un alt cataclism natural intamplat intr-un colt indepartat al Pamantului, fara legatura cu persoana mea sau cei apropiati mie. Profunda dezumanizare si indobitocirea cu care sistemul capitalist ne blagosloveste zi de zi s-a rasfrant si asupra mea, fara sa-mi dau seama, imunizandu-ma impotriva oricarui tip de sentimente – insa in zilele ce au urmat mortii lui Michael, glasul constiintei s-a dovedit a fi mai puternic, ca o trezire dintr-un somn mult prea lung.

Am inceput sa revad concertele lui, videoclipurile, cantecele si albumele scoase de-a lungul timpului, cele cateva interviuri si aparitii sporadice, si, dintr-o data, mi-am adus aminte cat l-am iubit pe Michael. Cum muzica lui m-a schimbat si mi-a influentat copilaria si adolescenta, intr-un timp in care nimic nu se putea compara cu “Dirty Diana”, “Smooth Criminal” sau “Billie Jean”. Am inteles, abia acum, imensa iubire si dragoste de care s-a bucurat din partea milioanelor de oameni. Si, spre surprinderea mea, mi-am dat seama ca, incet, incet, pierdem si ultimele redute ale umanitatii. Ultimele bastioane de bunatate si decenta care mai exista in lumea asta ignoranta, josnica si rea. O lume in care fiecare vorbeste despre Apocalipsa ce va veni sub forma de meteoriti, inundatii sau cutremure, fara sa ne dam seama insa ca noi, prin egoismul si lipsa noastra de discernamant, generam aceasta Apocalipsa. Ca suntem, ca specie, sortiti pieirii, din cauza prejudecatilor si a inimilor noastre de piatra. Ca, peste cateva sute sau mii de ani, nu vom mai fi decat un bulgare inghetat, fara viata, suspendat undeva la marginea universului: un monument trist inchinat prostiei umane, singura specie care a ales cu buna stiinta moartea in dauna vietii.

Am asistat la tot circul mediatic facut zilele astea in jurul lui Michael si m-a cuprins o scarba si o furie teribila pentru toti acesti fatarnici care acum il plang cu lacrimi mincinoase. Michael nu a murit, a fost omorat. Si va acuz pe voi, nenorocitilor, cei care l-ati urmarit si persecutat toata viata, acuz lacomia voastra si lipsa de scrupule, acuz actiunile voastre puse exclusiv in slujba banului si a publicitatii gratuite. Stiu ca-i greu, nerozilor, sa intelegeti ca iubirea si sexul sunt doua concepte complet diferite: ca poti iubi un copil asa cum iti iubesti parintii, cum iubesti un catel, o raza de soare sau un fir de iarba, asa cum iubesti viata. Stiu ca-i greu de inteles, pentru ca inimile voastre nu au vorbit niciodata ca a lui Michael, nu au tresarit si nu au batut niciodata pentru alta fiinta umana, in afara de voi. Ati judecat totul prin prisma mintilor voastre mici si perverse, fara sa puteti intelege maretia unui suflet. Ati luat de bune legile voastre stupide, facute si validate de oameni stupizi, ca si voi, puse in slujba unei societati tampe, incapabila sa gandeasca mai departe de perversiuni sexuale si conspiratii. Michael pur si simplu nu a vrut sa aiba de a face cu voi, oamenii “mari” si “responsabili” – copiii sunt niste ingeri, iar el a vrut sa fie printre ingeri, departe de rautate si meschinarie. Cati dintre voi au dat, oare, vreun banut unui copil amarat sau i-au sters o lacrima de pe obraz? Cum puteti sa ganditi macar, nesabuitilor, ca ar fi putut sa le faca vreodata rau, cand le-a facut atata bine?
…e greu, si e degeaba… Si sunt convins ca nu pricepeti nimic. Inimile voastre goale nu pot cuprinde, nu pot intelege asa ceva. Pentru ca lucrurile astea se simt, nu se gandesc. As vrea insa, daca se poate, sa va treziti intr-o buna dimineata cu constiinta. Sa va dati seama de toata grozavia si oroarea faptelor voastre, sa puteti simti, doar pentru o secunda, durerea lui Michael. Va promit ca, dupa asta, viata voastra se va schimba total. In sensul ca veti deveni oameni.

Oricum, puteti sa stati linistiti. Nu sunteti numai voi de vina. In afara de nebunia voastra, pe Michael l-am omorat si noi, cei care l-am iubit cu adevarat. L-am omorat cu dragostea noastra, care a taiat adanc, mai adanc decat cea mai ascutita lama. Dragostea noastra l-a sufocat, l-a izolat, l-a facut sa devina omul tacut si introvertit din ultimii ani. L-am obligat sa se ascunda, sa ne refuze chiar, sa ne priveze de muzica si talentul lui. Tu trebuia sa stii, Michael, ca totul are un pret pe lumea asta…mai ales iubirea. Iar eu unul sunt convins ca nu medicamentele au oprit, la 50 ani, inima ta de copil – ci prea marea dragoste cu care te-am inconjurat toata viata. O dragoste mult peste puterea noastra de intelegere, coplesitoare chiar si pentru un urias ca tine.

Plang, lacrimi de furie si neputinta…Dumnezeu sa te aibe in paza lui, MJ…si Dumnezeu sa ne ierte pe noi, ceilalti, pentru ce ti-am facut tie.



“In Our Darkest Hour
In My Deepest Despair
Will You Still Care?
Will You Be There?
In My Trials
And My Tripulations
Through Our Doubts
And Frustrations
In My Violence
In My Turbulence
Through My Fear
And My Confessions
In My Anguish And My Pain
Through My Joy And My Sorrow
In The Promise Of Another Tomorrow
I’ll Never Let You Part
For You’re Always In My Heart…”

Will you be there, Michael Jackson