Browsing Category "despre suflet"
3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Am vazut un inger in vis

Am vazut un inger in vis…mi-a aparut asa cum il cunosteam demult, asa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Tanar, frumos, bun, de o bunatate mai presus de intelegere. Dragostea si bunatatea lui mi-au ocrotit si luminat intreaga existenta, fara s-o stiu, fara s-o banuiesc macar, din momentul in care am venit pe lume.

Inainte insa de a-l vedea in vis, l-am vazut murind. N-am sa uit niciodata privirea lui de atunci, in acel ceas…atat de puternica odinioara, cerand acum sprijn, puterea de a intelege si infrunta adevarul ultim. Am privit in ochii lui buni si am vrut sa-l strang la piept, sa-l apar de toate relele pamantului, asa cum m-a aparat el pe mine, intreaga lui viata. As fi vrut sa am puterea sa intorc serviciul pe care mi l-a facut, cu multi ani in urma, cand prezenta lui m-a salvat de la o disparitie sigura, inainte de vreme… cand mi-a daruit, inca o data, sansa de a deveni omul care sunt azi.

In visul meu l-am imbratisat si am plans, pentru prima oara, langa inima lui. M-am simtit ocrotit si iubit ca in serile de iarna in care, copil fiind, ma cuibaream fericit in plapuma calda, dupa plimbarea pe care o facusem impreuna in Cismigiu. Am plans…si i-am multumit lui Dumnezeu ca e bine, ca ochii lui albastrii nu aratau decat dragoste si intelegere pentru sufletul meu chinuit. Am plans de bucurie…pentru ca nici o durere, nici o suferinta, cat de mica, nu mai intunecau chipul lui drag.

In clipa aceea am stiut, am simtit din toata fiinta mea ca, in inima lui, ma iertase. Ma iertase demult, din primul moment in care eu alesesem calea desertaciunii in locul familiei si dragostei lui. Ma iertase pe mine, nevrednicul de mine, pentru ca sufletul lui nu stia sa simta altfel…Si, din prea marea lui bunatate, mi se aratase mie pentru ca eu, singur eu, trebuia sa fiu convins ca lui ii este bine – glasul constiintei mele trebuia domolit, pentru ca eu sa pot trai in continuare. Un ultim gest de bunatate, simplu si nobil, de dincolo de viata.

Un inger mi-a aparut in vis…mi-a aparut asa cum il cunosteam demult, asa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Tanar, frumos, bun, de o bunatate mai presus de intelegere. Era tatal meu.



Sunt oameni ale caror existente nu se pot explica…Oameni al caror singur scop in viata pare a fi o cercetare aprofundata si adanca a suferintei, a dezinteresului total fata de propria persoana, a sacrificiului pentru ceilalti. Existente care trec neobservate si nebanuite de nimeni, fara a parea ca lasa vreo urma in aceasta lume a amagirilor.
Cu atat mai dureros si tulburator apare astfel adevarul ca tocmai aceste existente sunt flacara peste timp, fara de care omul, ca fiinta spirituala, n-ar putea exista…fara de care iubirea, bunatatea, generozitatea ar fi doar vorbe goale. Aceste existente, aparent banale, lucreaza pentru noi in atat de complexe si felurite moduri, incat nu pot fi explicate in cuvinte. Trebuie simtite, trebuie intelese si iubite.
Ca o ironie a sortii, numai prin contactul cu ele reusim noi, ceilalti, sa dam un sens vietii noastre. Numai datorita lor suntem noi, in fiecare zi care trece, cu un pas mai aproape de Dumnezeu.



3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Plange Dumnezeu peste noi

N-am crezut niciodata intr-un Dumnezeu razbunator. N-am crezut si nu cred intr-un Dumnezeu neiertator, capabil sa provoace durere, suferinta. Nu pot intelege sensul sintagmei “te pedepseste Dumnezeu”, pentru ca Dumnezeu nu pedepseste. Niciodata, indiferent de ce faci/gandesti. Imaginea pe care o am in ceea ce-L priveste pe Creator este aceea a unei inimi uriase, mare cat Universul. Capabil nu numai sa ierte, sa ne inteleaga pe fiecare in parte, dar sa ne si aduca pe calea cea dreapta. Sa ne faca sa vedem adevarul. Sa ne sprijine neconditionat, trimitandu-ne o raza de soare in momentele cele mai negre ale existentei noastre. Dumnezeu este bunatate, nemarginita intelegere si compasiune.

read more

3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Steaua de mare

Mentionez ca aceasta povestioara este o adaptare a unui eseu gasit pe internet.

Ma plimbam intr-o dimineata, ingandurat, la marginea marii. Plaja era plina de stele de mare, aruncate pe mal de furtuna de noaptea trecuta. Erau multe, poate mii, imprastiate de-a lungul intregului tarm, iar soarele care tocmai se ridica avea sa le usuce si sa le omoare pe toate.

Mi-am ridicat privirea si am observat, la cativa pasi in fata mea, o fetita. Parea prinsa intr-un ritual ciudat: culegea cu atentie cate o stea de mare de pe jos, o scutura de nisip si o punea inapoi in apa. Mirat de inutilitatea gestului, i-am spus: “Sunt foarte multe stele de mare aruncate de furtuna, stii ca cele mai multe vor muri aici, pe tarm – ce rost are sa-ti irosesti timpul in felul asta?  Nu cred ca poti sa faci vreo diferenta prin gestul tau…”
S-a uitat la mine, in timp ce culegea o alta stea de mare din nisip. Mi-a zambit usor, cu toata frumusetea tineretii ei pe chip, si mi-a spus: “Ai dreptate, dar daca steaua asta de mare ar putea vorbi, ti-ar spune ca, pentru ea, am facut toata diferenta din lume”. A pus usor steluta de mare in apa si s-a indepartat, absorbita de “munca” ei.

Am tacut si am pus capul in pamant. Mi-am continuat in liniste plimbarea, pastrand in suflet zambetul si bunatatea copilului pe care tocmai il intalnisem.


3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Rasarit de soare

Nu stiu cati dintre voi ati privit marea…Nu stiu cati ati privit-o cu ochii sufletului, lasand-o sa va umple toata fiinta, sa va patrunda cu amintirea duioasa a povestilor de vara. Am stat ore intregi privind marea, am incercat  sa inteleg nemarginirea si taina ei, am vazut rasarituri si apusuri, am ascultat linistea marii si tipatul  pescarusilor dinainte de venirea zorilor. Cu ochii inchisi, am simtit gustul stropilor de sare adusi de vant, am  vazut cat zbucium si cata forta ascunde fiecare picatura din apa marii… si inima mea a fost subjugata pentru  totdeauna.

Am simtit frumusetea marii cu toata fiinta mea, am simtit-o si am trait-o pana la durere. Pana cand, cu ochii in  lacrimi, am hotarat ca e prea mult pentru o singura zi. Am inteles ca fericirea e atat de aproape de noi, trebuie  doar sa avem sufletul pregatit pentru a o accepta fara rezerve. Zorile la malul marii…nu cred ca exista alt  moment al zilei mai profund si mai incarcat de spiritualitate decat rasaritul. Rasaritul soarelui inseamna  renastere…ingenuncheat pe nisipul ud, cu ochii inchisi, te lasi patruns de toate misterele lumii. Si te intrebi cum a putut fi posibil ca, macar o data, zbuciumul sa-ti cuprinda inima. E o liniste de inceput de veac, o regasire, o imbinare intre trecut, prezent, viitor, in care sufletul tau e centrul galaxiei intr-un univers plin de dragoste. Valurile iti saruta genunchii iar din ochii tai inchisi se scurge o lacrima…apoi alta… si plangi incet, fara patima, binecuvantand incredibila frumusete a vietii. Atunci cand sufletul e prea mic pentru atata frumusete, imbraca forma lacrimilor si se amesteca cu valurile si grauntzele de nisip… Astfel, marea isi ia inapoi portia de dragoste pe care a nascut-o in tine.

Am tot auzit si citit despre mult laudatele destinatii exotice: all-inclusiv-uri cu mici, bere si carnati la discretie, hoteluri de (nspe)mii de stele, satelit, internet (si) la toaleta, servire ireprosabila, amabilitate, zambete fortate, “shopping” la maxx , superficialitate, kitchuri, discoteci, forme fara fond, fara esenta…

Pentru mine nu a existat si nu va exista vreodata decat Marea Neagra.


3 Dec
2010
Posted in: despre suflet
By    No Comments

Idila in metroul bucurestean

Mi s-a intamplat ceva extraordinar astazi – eram in metrou, spre serviciu. Eram cu fata chiar la usa, fara a avea  pe cineva inaintea mea, nu ma interesa nimeni si nimic. Ascultam, pe jumatate adormit, zumzetul metroului si  mi-as fi dorit ca statia urmatoare sa nu mai vina niciodata. Aveam o ciudata senzatie de bine, cum stateam asa,  tinandu-ma cu mana de bara si motaind in picioare. Era ca o baie de aburi dupa o zi grea, o baie in care te  scufunzi si te pierzi cu totul si unde gandurile incep sa-ti umble pe cele mai ascunse, nebanuite si pline de  farmec carari. Eram numai eu, cu gandurile mele, si vuietul monoton al rotilor de metrou.

Inevitabil, m-a trezit din motaiala glasul metalic, impersonal, al robotului care anunta statia urmatoare – mi-am zis ok, se inchid repede usile si revin la placuta mea visare dintre statii. Numai ca, in momentul acela de  trezire, am realizat ca pe bara de care ma tineam eu, chiar langa usa, mai aparuse o mana. O mana alba, delicata.  O mana de femeie. Si m-am surprins gandindu-ma la mana aceea frumoasa, cu degete lungi, fine,  aflata chiar  deasupra mainii mele, la cativa centimetri. Am inceput s-o observ atent, fara sa vad insa femeia care statea in spatele meu. Si, ca intr-un joc, am inceput sa-mi imaginez diverse episoade din viata posesoarei frumoasei maini. Mi-am inchipuit-o, pe rand,  mama grijulie, dezmierdand obrazul copilului; sotie atenta, iubitoare, incercand din toate puterile sa-i ofere partenerului caminul mult visat; amanta pasionala, jucandu-se strengareste cu mana prin parul iubitului, asteptand doar un gest pentru a se darui din nou, total, asa cum numai ea stie s-o faca. In momentul acela m-am gandit la toate femeile din viata noastra, la toate femeile pe care nu le respectam, le facem sa sufere, le naruim visurile. La toate lacrimile varsate, la tot zbuciumul si nebunia unei vieti pusa exclusiv in slujba familiei, a barbatului si copiilor, ignorandu-se pe ele insele, jertfindu-se pentru o asa-zisa cauza buna, morala, cultivata “cu grija” din mosi-stramosi. O ideologie de la care nu ai voie sa te abati daca vrei sa fi acceptat, daca nu vrei sa devii un paria al unei societati imbecile, condusa de o mana de dobitoci.

Mi-am amintit de mama, si am avut senzatia unei lacrimi curgandu-mi usor pe obraz…Mama, care in afara de cei doi copii ai ei, n-a avut parte de prea multe momente de bucurie in viata. Si am vrut, pentru o clipa, sa am puterea suprema, sa pot sa-i dau mamei mele un an de fericire. Un singur an, din multimea anilor tineretii ei, sacrificati pe altarul familiei si prejudecatilor noastre. Un singur an in care sa traiasca frumos, ca in visurile copilariei, un an in care sa rada mult, mult de tot… In care sa cunoasca pasiunea, dragostea, fericirea, numai pentru ea…

Implacabil, glasul cu inflexiuni metalice ma anunta ca urmeaza statia unde trebuie sa cobor – si gandul mi s-a intors la mana misterioasa de langa mine. Am inchis ochii si i-am mirosit o clipa parfumul abia perceptibil al pielii. Am inspirat adanc, incercand parca sa-i aflu toate tainele, trecute si viitoare. Tot zbuciumul, toata frumusetea si toata povestea de pana atunci. Usor, ca intr-o rugaciune, m-am aplecat asupra mainii albe, fara cusur…am sarutat-o in gand si am plecat.