3 Aug
2011
Posted in: despre suflet
By    No Comments

O saptamana in Fagaras

Am stat o saptamana in Fagaras, in inima muntilor, intr-un loc numit Valea Rea. Valea, draga de ea, n-a fost insa deloc rea cu noi – ne-a ocrotit si ferit de primejdii, atata timp cat i-am fost chiriasi . Numele i se trage de la faptul ca, indiferent de anotimp, acolo e mereu frig. Iar furtunile din zona sunt renumite pentru spectacolul de fulgere, ploi torentiale si zgomot pe care-l provoaca. Inchipuiti-va o albie de rau stramta, inchisa ermetic intre doi munti, cu multa vegetatie pe maluri. Soarele, asteptat de trupurile noastre inghetate si ude in fiecare dimineata, rasarea de dupa culmea muntelui abia pe la ora 10:15. Pana atunci insa, ne trezeam infrigurati, dardaind in toiul verii, incercand cu cateva crengute si bete neatinse de roua sa repornim focul stins de cu seara. Incalzeam un tuci cu apa si stateam langa foc, cu talpile goale aproape de pietrele fierbinti, sorbind cate o cana de ceai cald…sau supa la plic, dupa preferinte . Asta in zilele bune…

Cand ploua insa, lucrurile se schimbau radical – nu aveam altceva de facut decat sa stam in cort, rugandu-ne ca ploaia si vijelia sa nu ne rupa bruma de acoperis de deasupra capului. De multe ori, riscam sa mergem pana sub pavilionul “made in china”, cumparat pe bani putini de la un magazin de specialitate. De fiecare data cand era furtuna incercam un sentiment de live disco, in care muzica naturii era gratis si in exclusivitate pentru noi… cu toata frumusetea spectacolului insa, asteptam cu infrigurare soarele. Priveam cerul innegurat cu speranta ca poate, undeva, vom vedea o bucatica de albastru care sa alunge in sfarsit norii. Iar cand aparea soarele…cata bucurie !!! De multe ori m-am surprins gandindu-ma, in acele momente, ca binele n-ar putea exista in lipsa raului. Ca Dumnezeu a permis raul tocmai pentru a da un sens binelui, asa cum bucuria pe care-o ai atunci cand vezi soarele n-ar putea exista in absenta norilor. Inteleg acum ca totul e necesar, totul are un inteles, chiar daca pare ascuns la prima vedere.

Muntii dimprejur sunt absolut impresionanti…la fel si atmosfera, iesita parca din alt timp. E foarte ciudat cum, in acea singuratate, timpul pare ca incremeneste…linistea ce te inconjoara e ca de inceput de veac si toate grijile sunt date uitarii. Lipsa oricarui confort al lumii civilizate poate parea deranjanta la inceput, dar, pe masura ce timpul se scurge incet, in legea lui, realizezi ca de fapt aici sta adevarul. Aici e civilizatia, aici sunt tainele cautate, aici e linistea si fericirea dupa care atat de mult alergam fiecare dintre noi. Si, cum se intampla de atatea ori, aceste lucruri sunt cel mai simplu de obtinut, daca stii unde sa le cauti. Aici secunda pare ca are alt sens, mai profund, mai aproape de Dumnezeu. Frumusetea se arata salbatica, virgina, fara podoabe, fara ascunzisuri, fara timp…

Pe o cruce de pe varful Moldoveanu stau scrise cateva cuvinte, izvorate din geniul lui Blaga: “Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea…” Intr-adevar, in acel loc Dumnezeu pare ca a oprit totul, o poza pentru eternitate. Clipa lui Blaga e desprinsa dintr-un timp demult uitat, un timp in care oamenii inca-L mai recunosteau pe Dumnezeu in tot ceea ce-i inconjura…in razele soarelui, in maretia muntilor, in albastrul cerului si lacurilor, in iarba stropita de roua a diminetilor de vara.

So, what do you think?